[MC] Puppy Love [CS]

Cum am ajuns în situația asta? Koenma s-a jurat că nu sunt buni de nimic demonii ăștia, și totuși, acum sunt un pui de câine... Cum de am ajuns așa de neajutorat și pierdut? Școala ălora doi trebuie să fie pe aici pe undeva. Argh! Nu văd nimic de aici de jos. Hai odată, găsiți-mă! Vreau să fiu iar mai sus. Stai puțin! Știu mirosul ăsta. E... e Yumi. A ieșit de la ore. Dacă mă iau după miros o s-o găsesc și mă poate ajuta să scap de forma asta ridicolă. O găsesc repede și mă duc langă ea.

"Yumi! Hey, Yumi! Heeeey! Uite-te în jos!" o strig, dar parcă nu mă auzea deloc. Ce e cu ea? De ce nu se uită la mine și vorbește în continuare cu fata aceea?

- Yumi, uite, un pui de cățel... sărăcuțul, cred că s-a pierdut... fata se apleacă lângă mine, dar o mârâi și ma duc după Yumi. Ha! Ce rău e. continuă, apoi se ridică și mă lasă în pace.

- Micuțule, ce-ai pățit? Ai fost despărțit de mămica ta? întreabă blând Yumi și se apleacă la rândul ei lângă mine. Mă duc lângă ea și o privesc fix în ochi. Trebuie să mă recunoască, trebuie. Îmi amintește de cineva... dar nu-mi dau seama de cine... Hai sus, scumpete mică. îmi zâmbește și mă ia în brațe. E mai bine așa, văd și eu mai clar.

- Și te place, după câte văd. Pe mine m-a mârâit. spune cealaltă râzând. Ce e așa amuzant? Că nu pricep? Te-am mârâit, nu te plac, de ce râzi? Ce e cu oamenii ăștia? De ce sunt așa nepăsători?

- Poate că a crezut că vrei să-l prinzi... E clar că e speriat și singur. Mă întreb ce l-a făcut să fugă de lângă mama lui...? intervine Yumi zâmbind. Nu sunt speriat și nici singur. Ești tu cu mine... bine, fie, sunt un cățel, deci nu se pune, dar nu sunt singur.

Fetele se despart, dar Yumi nu pleacă acasă. Pe cine mai așteptăm? Yumi, hai odată, ca să-ți dai seama că sunt eu! Haide, hai acasă. Urăsc forma asta inutilă! Nu mai sunt telepat! Nu pot s-o fac să plecăm... dar pe cine așteaptă, până la urmă? Vre-un prieten?

- Yumi, scuze de întârziere. Am dat peste clubul de botanică pe hol și m-au reținut pentru un formular. Sper că nu ai stat mult după mine. se aude vocea lui Kurama, puțin răgușită. Alergase până aici. Deci după el stăm.

- E în regulă. Eu abia am reușit să scap de clubul de gimnastică după ora de sport. Particip și anul ăsta la competiție... răspunde cam tristă Yumi. Nu-i plăcea gimnastica? Dar e foarte energică și elastică.

- În curând o să-ți rupi ceva cu participatul tău la competiția aia... Anul trecut ai scăpat doar cu o luxație, acum doi ani ai avut umărul dislocat... de ce nu-i refuzi?

- Pentru ca au nevoie de mine, altfel nu câștigă... încheie și mai abătută ca înainte. Hey, Kurama, nu o mai supăra asa!

"Mă auzi, Kurama? Hei! Nu o mai supăra! Când o să redevin eu o să te fac bucăți pentru asta!" îl cert, dar în zadar. Nu ma puteam face înteles nici măcar în fața acelei vulpi.

- De unde ai pufoșenia? Seamănă cu Hiei, nu crezi? Aceași ochi roșii, același temperament vulcanic... aceași culoare la par și blăniță... constată Kurama și se apleacă spre mine. Așa! Eu sunt, nu un cățel amărât. Spune-i că sunt eu.

- Așa e! Semană leit cu Hiei. Cum de nu mi-am dat seama până acum? Cred c-o să-l păstrez. E așa dragălaș... E.eu nu sunt drăgălaș, Yumi...

Cât a durat drumul spre casă am asistat la o discuție fără sens pentru mine. Ce sunt alea teste? Și examene? Sau proiecte? Despre ce tot vorbesc cei doi? N-am să înțeleg niciodată lumea oamnilor, nu că aș vrea așa ceva. Sunt niște ființe lipsite de respect și maniere. Nu îmi trezesc interesul cu nimic, nu am de ce să învăț ceva despre lumea lor.

- Kurama, dacă vei, ia-o înaninte. Eu mă opresc să-i iau de mâncare micuțului. Ne vedem mâine. îl salută fugar pe Kurama și intră într-un pet shop... Ce fel de magazin mai e și ăsta? Sunt tot felul de chestii pe aici... și miroase chiar bine...

- Mă scuzați, îmi puteți da mâncare pentru căței? Pentru el. mă întinde spre vânzător și apoi mă ține iar lângă ea. Ce vrei să faci? Ce cumperi? Pentru mine? Mi-e foarte bine și nemâncat.

Vânzătorul o servește și îi dă si un fel de canar din plastic care scoate un sunet enervant. De parcă o să mă joc eu vre-o dată cu chestia aia gălăgioasă. În fine, dacă tot e cadou, nu îl poate refuza.

Ajungem la ea în apartament. Locuiește singură... Crede-am că stă cu fratele ei... m-am înșelat. Mă lasă jos și se duce în altă cameră. Curios, mă duc după ea, dar fug repede din ușă. S-a dus să se schimbe... Apare câteva minute mai târziu, îmbracată în trening cu un maieu bleu. Total diferit față de cum îmi imaginam eu.

- Auzi, piticule... am să-ți spun Hiei. Semeni așa de mult cu el... nu cred că se va supăra să te cunoască. îmi spune zâmbind și mă mângâie. Nu ai nici cea mai vagă idee cât de mult nu mă deranjează asta.

Mă țin după ea prin toată casa. În bucătărie pune două boluri jos, unul cu apă și unul cu mâncare. Stai, ce? Eu din alea o să mănânc? Nu prea cred, Yumi. Eu nu mănânc din alea. O privesc serios, dar nu o afectează cu nimic. Ea zâmbea, invitându-mă sa mănânc. Bine, fie. Dacă așa scap de... hei, e chiar bună... și mi-e ușor să înghit bobițele astea. Mă mângâie iar pe spate și mă lasă să mănânc în liniște.

După masa aia copioasă mă duc repede să văd ce face. Era la birou, lucra la ceva... probabil despre asta discutase cu Kurama pe drum...

Stau lângă picioarele ei până se hotărăște în sfârșit să se culce. Hai mai repede, mi-e așa de somn... toată alergătura de azi m-a obosit. Ah, desigur că mai trebuie să faci și un duș și să lași ușa deschisă, ca să văd eu totul... Mulțumesc pentru imagini, Yumi... s-a zis cu somnul meu liniștit... ia stai! Sunt câine, nu reacționez la așa ceva.

Când stinge lumina, slavă demonilor, era aproape 11 noaptea. Atât de târziu stă mereu? Nu mă mir că atunci când ne vedem la Genkai e așa obosită... Mă cocoț lângă ea... al naibii pat, ce înalt e... mă fac ghem la burta ei și adorm pe nesimțite. Te rog, Yumi, atașează-te de mine... te rog...